Despre nevoiele mele atunci cand eram sub tratament

Una din nevoiele mele atunci cand imi era rau de la tratament era sa fiu lasata singura. Da, am vrut prieteni alaturi, am vrut sa vada prin ce trec eu, dar egal am avut nevoie si de solitudine.Sa fiu lasata singura cu mine in anumite momente delicate, nu inseamna sa fiu abandonata, sa ma simt singura si nu inseamna ca nu sunt prieteni care sa imi fie alaturi si nu inseamna ca familiei mele nu ii pasa de mine. Fiecare dintre noi ne gasim puterea in diverse lucuri, logice sau nu pentru ceilalti si tot asa avem nevoi diferite. In momentele cand doar eu ma pot ajuta, imi place sa fiu singura.

Am avut momente cand simteam ca cei din jur ma incarca negativ sau ca nu ma pot exprima emotional alaturi de ei si atunci am preferat eu sa plec, inainte sa clachez emotional.
Am avut prieteni rabdatori care nu ma sunau sa ma intrebe cum sunt si asteptam sa fiu intra-atat de bine incat sa pot vorbi la telefon. Am avut prieteni grijulii care nu imi vorbeau de cum isi coafeaza parul, petrec sau fac activitati pe care eu nu le puteam face si povestindu-mi nu ar fii facut decat sa ma intristeze.

Inevitabil este greu pentru prietenii apropiati, dapai pentru familie sa vada o persoana in suferinta si atunci unui bolnav este mai greu sa se exteriorizeze si sa isi arate suferinta fata de familie decat fata de un strain.

De multe ori mi s-a parut ca un strain, nu prieten sau familie, te poate ajuta mai mult decat unul care tine la tine, pentru ca altfel te vede. Un strain care are grija de tine, te vede mai distant si nu se implica emotional. Cand spun un strain ma refer la o infiermiera cel putin. Problema este, ca nu prea sunt persoane care sa poata avea grija de tine 12-24 de ore pe zi si credeti-ma am dat anut si la ziar. Sa ne intelegem bine, una este sa aiba grija de tine o infirmiera si asta este sa gasesti o tanti bine inentionata, dar care nu stie cum se inchide un halat de protectie -spre exemplu. Mai nou am vazut o reclama la Oncohelp la o asemenea firma .

Unii oameni au vrut sa treaca prin asemenea tratamente alaturi de familie, dar eu una, in perioada asta am vrut sa ma separ pe cat posibil si sa comunicam prin telefon. Cum imi era mie foarte greu in asemenea momente am refuzat sa le mai port grija si altora asa ca le-am explicat ce si cum, dar nu le-am permis sa imi fie alaturi fizic si sincer, retrospectiv, consider ca am facut bine. Singurul lucru care nu mi-a iesit, a fost ca nu am gasit infiermiere(de meserie) care sa aibe grija de mine 24 de ore in primele zile.

Nu mi-a placut vreodata ideea de a avea un parinte care sa stea si sa numere orele de cand am intrat in operatie si sa se intrebe de ce dupa 8 ore eu nu mai ies din sala de operatie. Stresul asta nu face bine nimanui si mi se pare sadic. Mi se pare sadic ca o familie intreaga sa stea cu sufletul la inima si sa numere orele in timp ce unu sta pe o masa de operatie si doarme.

Da, am vazut ce inseamna sa ai alaturi un barbat care sa te inteleaga cu adevarat, care sa stie si sa poata sa te ajute, dar sincer varainta in care eu car pe unu in spate si il incurajez imi displace profund. Ba mai mult am vazut si variante in care el, are pretentia de mancare calda si haine calcat; eu pe barbatii astia i-as trimite la mamele lor care i-au invatat asta =)). Pentru mine in doi, ar fii fost mai usor, dar pentru el ar fii fost mai greu. Ii greu pentru cineva sa vada ca suferi.

Perioada de chimio mi s-a parut atat de solicitanta incat mi-ar fii fost greu sa mai acord atentie si altcuiva, cel putin in saptamana in care imi era cumplit de greu,…trist dar adevarat. Una peste alta, perioada grea a trecut si acum sunt bine .

Numai bine, Isabela

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *